Povestea cânepii la români – episodul 1
Pe teritoriul României cultura de cânepă se pierde în negura timpurilor. În această zonă cânepa a fost cultivată de peste 2000 de ani pentru fibre. Îmbrăcămintea purtată de strămoșii noștri, traci, daci, sarmați era din cânepă.
“Sciții sunt menționați de pildă în scrierile lui Herodot ca folosind semințele de cânepă. Ei le foloseau pentru producția de drog înainte de bătălii sau pentru ceremonialele religioase, dar pe teritoriul Daciei, și am făcut o documentare serioasă, pentru că mi-am făcut teza de doctorat în cânepă, nu se menționează niciodată, în nici un document, că cânepa ar fi fost folosită pentru drog.
Din contră, este menționată ca o plantă folosită exclusiv pentru producerea de fibre”, spune pentru revista Agrointeligența fostul ministru al agriculturii, Valeriu Tabără, actualmente profesor la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului.
În perioada medievală era de neconceput să fie gospodărie, sau moșie fără o plantație de cânepă pe ea, pentru că de la cel mai mic lucrător al pământului, țăranul și până la boieri, aveau așa zise cânepiști. “Pe actualul teritoriu al României, pe hărți militare de pildă, găsești inclusiv denumiri de zone din vecinătatea unor localități din mediul rural: «La cânepiști», de pildă în special în în Bihor, Sălaj și în zona centrului Ardealului, pentru că aceste cânepiști erau locații care rămâneau foarte mulți ani pe același loc și astfel denumirea lor se statornicea. Asta fiindcă nu era o rotație a culturii, mai ales că terenurile pentru cânepiști erau mai rare. La cânepă se cere o anumită uniformitate a terenului, atât să fie plat, dar și din punct de vedere al fertilității. Se fertiliza într-un anumit fel. Era cultura numărul unu. În perioada medievală nu grâul era numărul unu, ci cânepa, pentru că toată familia trăia din cânepă. Cu asta se îmbrăca, din ea își făcea lenjeria de masă, de pat și tot ce era într-o casă din țesătură. După care a urmat evoluția în finețe, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi în pânzeturi cu bumbacul și chiar cu mătasea. Un anumit tip de fir de cânepă folosit pentru anumite tipuri de pânzeturi”, explică pentru Agrointeligența Valeriu Tabără.
În acele vremuri îngrășământul de bază era gunoiul de oaie bine fermentat, lăsat ani de zile înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în 1950-1960, ne-a declarat specialistul: “Eu am prins la mine în Apuseni când părinții mei semănau cânepă, o fertilizau, pregăteau într-un mod cu totul și cu totul special”.
Epopeea obținerii fibrelor
Perioada cea mai delicată și care pune probleme pentru cultura de cânepă este trecerea de la plantă la fibră, în viziunea lui Valeriu Tabără: “Cânepa ca și plantă este o cultură ușoară, exceptând momentul recoltării la cânepa de sămânță, când nu ai combine să faci recoltarea cânepii de sămânță. Dar la cânepa de fuior nu sunt probleme în prezent. Ea se poate tăia cu windrovere. Pe suprafețe mici, înainte vreme, țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, cânepa avânt două momente de maturare diferite. Plantele mascule sunt cânepa de vară și plantele femele sunt cânepa de toamnă. Femeia punea mâna pe fiecare plantă și o smulgea și avea ceva de smuls, fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat. Cu cât era mai deasă, cu atât era mai bună, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape nu intrai, atât de deasă era”.
După recoltare cânepa se lăsa un timp oarecare la uscat, crudă, după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți în apă de baltă sau apă de râu. În baltă unde era nămol și unde apa se încălzea de obicei de la soare, prin încălzire naturală fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă o topeai în apă curgătoare, apă mai rece, cu temperatură neconstantă, acolo fibra ieșea mai aspră și nu atât de lucioasă. Dacă rupeai cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie sau albă-argintie, sau galbenă.
Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă de pe țesutul lemnos, explică fostul ministru Valeriu Tabără: “Fibra este în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care când intră în contact cu apa și cu bacteriile din apă, se desface pectina și lignina și asta ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. După ce se scoate cânepa pusă la topit, se spală, după 10-15 zile, interval care depinde și de temperatura apei, că dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește. În oricare din situații, când scoteau cânepa de la topit, se spslau tulpinile acelea topite, după care se punea la uscat și era un întreg ceremonial, că nu se usucă foarte simplu. Se usca la soare, după care se melița (n.r. reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era o sculă în care puneai snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodărie era meliță făcută din lemn cu care băteai și toată puzderia aceea a lemnului pur, până când toată se separa de fibră și fibra rămânea undeva într-un caer, brută. Deci obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care pe urmă trecea printr-un proces întreg, se pieptăna cu un tip de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, că era și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făcea caiere.
Caierul de cânepă era ca și caierul (n.r. mănunchi) de lână când se punea în furcă. Femeile de la țară încă mai torc, dar din păcate a cam ieșit obiceiul ăsta. Era caierul de fuior de cânepă sau de câlți. De obicei din câlți se făceau saci și alte produse, dar din fibră de obicei se făcea țesătura fină, țesătura principală și de cele mai multe ori toarcerea nu o făcea numai gospodina în casă. De obicei era cânepă multă și se făceau acele așa zise clăci. Erau mai mulți țărani care aveau cânepă în satele medievale, dar unii aveau mai puțină și și-o făceau mai repede, dar marea majoritate a cultivatorilor de cânepă așa o torceau, prin clacă. Pe raza unui sat puteau să fie simultan și 5-6-10 clăci. Se împărțeau caierele acestea în funcție de câtă cânepă avea gospodăria respectivă, la 20- 30 de femei din sat și li se dădea un termen de 15-20 de zile, sau până la data unei luni, care obicei era prinsul postului de Crăciun. La data stabilită gazda dădea o masă și fiecare venea cu ce-a tors, așa numita torsură. Cu acel prilej gazda făcea joc, se punea de-o horă. De-aia trebuiau să termine prinsul postului, ca să poată face și joc, că în post nu se făcea.
Rivalitate la tors
Lumea se lupta să iasă un fir de foarte bună calitate, pentru că era și o competiție între femei. Vă dați seama, când mai multe torceau, ghemurile respective se aduceau la gazdă și fiecare știa de unde a provenit torsura. Și atunci i se ducea vestea celei care a tors cel mai cel: «Domne, aia nu toarce bine», «Cealaltă nu toarce uniform», «Aia nu toarce repede», «De la anul mergem dincolo, pentru că e o femeie extrem de serioasă care toarce subțire, un fir de foarte bună calitate».
După tors, urma înălbirea și tratarea cu cenușă a fibrei, pentru înălbirea cânepii toarse, care se transforma în jurebii (n.r. fascicul de ață), era un rășchitor (n.r. unealtă pe care se deapănă firele textile de pe fus sau de pe ghem, pentru a le face fascicule), în care se înșiră firele și din acelea rezulta jurebia de cânepă, pentru că este și jurebie din fibră de lână. Jurebia sunt fibrele acelea care au fost trecute pe acel rășchitor, într-un anumit fel puse pe el. Ei, dar acele jurebii se puneau într-un cazan, peste care se punea o pânză și peste care se punea cenușă, că la vremea aceea nu era sodă să fie spălate, ci totul se făcea cu cenușă de sobă. Dar și cenușa era de un anumit tip de lemn, fag, stejar, de obicei era de esență tare, nu de esență moale. După ce se punea cenușa, se turna apă opărită peste cenușa respectivă și se lăsau fibrele acolo aproape o zi sub leșia aia. Cenușa, datorită clorurii de potasiu și a oxidului de potasiu, prin amestecarea cu apă fierbinte se transforma într-un fel de leșie, după care fibra aceasta leșiată se scotea, se spăla, se bătea cu maiul (n.r. unealtă de îndesat, cu care se băteau textilele), după care se punea la uscat. De acolo cânepa se ducea pe vârtelniță (n.r. unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă), tot așa o sculă făcută din două în cruce, cu niște cuie la capete și în care se puneau aceste jurebii și se transformau în gheme. Deșirai practic jurebia și o puneai în gheme. Ei bine, ghemele respective te duceai să le pregătești pentru război. Se lua în funcție de tipul de țesătură pe care vroiai să-l faci. Nu orișicine știe să facă asta. La nivelul satelor de azi nu cred că mai sunt 5-6% dintre femei care știu să ia pentru război. Maică-mea e o mare specialistă în domeniul acesta al războiului de țesut și eu am vrut să o pun pe ea să mă învețe măcar care sunt principiile, că așa ca viziune. Am văzut, dar niciodată n-am deprins tehnica asta. După aceea toate firele erau duse la țesut. Faimoasă era așa zisa țesătură în brăduleț. Dacă o să vă uitați peste vechile țesături de cânepă, o să vedeți că în față au ca model un fel de brăduleț pe două rânduri”.
http://agrointel.ro/17197/la-ce-e-buna-canepa-ne-spune-profesorul-valeriu-tabara-tot-ce-trebuie-sa-stim-despre-comoara-uitata-a-romanilor/
Povestea cânepii la români - 2
La nivel mondial au fost identificate 25.000 de produse obținute din cânepă, sau în care cânepa reprezintă una din componente. Cu ajutorul profesorului Valeriu Tabără, actualmente profesor la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului, enumerăm câteva din întrebuințările cânepii și începem desigur, cu cea care a consacrat-o, obținerea de țesături.
“E o țesătură aspră, dar în același timp e o țesătură care nu se împacă deloc cu apa. În momentul în care ai așezat-o, automat ea o absoarbe. Este extraordinar de higroscopică. Asta este una din calitățile ei. Apoi, este o plantă excepțională în schimbul de gaze între corp și mediul exterior. N-o să transpiri niciodată într-o haină de cânepă. De-asta se și făceau cearșafuri de cânepă. Niciodată nu se transpiră în ele. Eu am avut și pantaloni, acasă chiar mai am niște prosoape țesute de maică-mea. Pe vremea lui Ceaușescu lenjerie de pat nu găseai, dar produse de cânepă da, așa cum se găseau și foarte multe produse de in. Uitați-vă că în momentul de față nici in nu prea mai găsim. Inul e în aceeași situație. În clipa de față țesăturile de cânepă sunt niște produse de lux, ca și cele de in”, spune profesorul Tabără pentru revista Agrointeligența.
Prima hârtie din istoria lumii a fost obținută din plante de cânepă, în China, înainte de a se fi folosit lemnul de dud. În istorie, hârtia de cânepă s-a folosit pentru tipărirea de bancnote. În prezent o hârtie de calitate superioară, una din cele mai bune din lume, încă se fabrică din cânepă în Franța, asta deoarece fibra de cânepă are 90% celuloză de excepțională calitate.
Ca un produs secundar rezultat în procesul de obținere a fibrelor de cânepă, era puzderia care rămânea de la melițat, folosită la Sânnicolau Mare pentru fabricarea de plăci aglomerate, exportate inclusiv în Marea Britanie.
Rămășițele, bune pentru cărămizi
În prezent, din rămășițele de cânepă se fabrică în anumite țări cărămizi ușoare, în care resturile lemnoase de cânepă sunt presate în matrițe, împreună cu anumiți lianți. În țările nordice se construiesc case de cânepă, eco, fie din panouri, fie din cărămizi de cânepă. În plus, cânepa este o plantă energetică de mare forță, care ar putea să salveze păduri întregi de la defrișare anual, dacă ar fi percepută la adevărata ei valoare. Un kilogram de tulpini de cânepă cu fibra pe ele este egală ca putere calorică cu un litru de motorină. Un hectar de cânepă produce în circa 120-130 de zile, cantitatea de lemn egală cu creșterea anuală a unui hectar de pădure de molid. Valeriu Tabără cunoaște câteva zone unde cânepa e folosită în acest scop.
“Podgoria de la Jidvei a înființat o cultură de cânepă pentru producția energetică, pe care pare-mi-se că o folosesc pentru generarea de căldură. În nordul Moldovei, în județul Botoșani, prin câmpia Jijiei, în mare parte oamenii cultivau cânepă și-o cultivau manual, pentru obținerea de lemn pentru iarnă. Bețele de cânepă rămase de la obținerea seminței, se foloseau pentru încălzire, fiindcă dau o căldură extraordinară”, explică profesorul Tabără.
Bere cu aromă specială
Puțină lume știe că hameiul și cânepa fac parte din aceeași familie botanică, motiv pentru care s-a încercat și reușit obținerea unei beri interesante, în care inflorescențele de hamei sunt substituite cu cânepă, având același principiu activ care participă la limpezirea berii și la conservarea ei. Valeriu Tabără a băut astfel de bere în Austria: “Aroma berii de cânepă e una specială”. Se obțin și făina de cânepă, bogată în proteine cu aminoacizi esențiali, precum și laptele de cânepă, iar din inflorescența de cânepă, prin presare la rece, se obține și ulei: “Nu e un ulei oarecare. Este cel mai echilibrat raport dintre Omega 3 și Omega 6 din natură, alături de uleiul de somon. Raportul e de 1: 3. E un ulei extras prin presare la rece, semisicativ, e un ulei aproape ca și uleiul de bostan. Este firma Canah de la Salonta, care am înțeles că prelucrează peste 100 de tone de sămânță anual și obține un ulei de excepțională calitate”.
Pe partea medicinală, din cânepă s-au obținut primele substanțe analgezice: “Sunt 6000 de ani de când ea a fost menționată prima dată în China. Primele operații chirurgicale au fost făcute cu cânepă. Cânepa a fost analgezicul folosit în medicina chineză. Erau extracte condiționate fie sub formă de alifii, fie sub formă injectabilă. Inclusiv în orientul mijlociu, în zona sumeriană, se menționează în documentele lor cânepa ca și analgezic. În prezent se obțin numeroase tincturi din cânepă”.
Cânepa, singura plantă care omoară toate buruienile, înlocuind ierbicidele. BMW și Mercedes au cultivat-o în România, testând-o în caroseria unor mașini biodegradabile
Povestea cânepii la români – episodul 3
E verișoară cu hameiul. Din ea austriecii fac o bere excepțională. BMW și Daimler au făcut experimente pe culturi “made in România” ale acestei plante. Românii făceau plăci de PAL pentru export. Uleiul ei are o compoziție asemănătoare cu a uleiului de somon. Din ea se fac țesături care nu te lasă să transpiri. Un cunoscut politician român s-a îndrăgostit într-atât de această plantă (pe când nu era politician), încât și-a dedicat o bună parte din viață ei. Ba chiar a creat un soi super-productiv ce poartă numele nepoatei lui. Cu toții am auzit de ea. E…cânepa.
De două ori ministru al agriculturii, fost președinte de partid și deputat, Valeriu Tabără, este un personaj cunoscut pentru asocierea sa cu politica și cu domeniul agriculturii. Însă în ciuda faimei câștigate prin aparițiile la talk-show-uri sau în interviuri, ca politician, Tabără a activat câteva decenii ca cercetător, creând, în anonimat, în diverse programe de ameliorare, trei soiuri de cânepă în calitate de coautor, la două dintre acestea fiind autorul principal. Valeriu Tabără și-a dat doctoratul în cânepă, încă supervizează culturile de cânepă de la Stațiunea de Cercetări de la Lovrin, Timiș și a fost cooptat la începutul anilor 2000, pentru a produce cânepă pentru fibre într-un program derulat de giganții BMW și Mercedes Benz, într-un program extrem de ambițios. De aceea îl considerăm unul din cele mai avizați români să ne spună povestea cânepii.
Împreună cu profesorul Tabără am mers la Lovrin, în județul Timiș, unde se află 30-40% din suprafața cultivată cu cânepă a României. În procente sună spectaculos, însă în teren, pe întreaga suprafață a țării au mai rămas doar câteva sute de hectare.
La Lovrin am prins recoltatul cânepii de sămânță, care se face exclusiv manual, spre deosebire de cea pentru fibră, unde tulpinile sunt doborâte mecanizat.
Pe fundalul unui cer spălăcit de octombrie, apare în fața privirii o pădure de bețe subțiri, unele înalte cât o casă cu etaj, atât de dese încât seamănă cu o junglă. La liziera acestui desiș au dat iama o mică armată de țărani îmbrăcați modest, fiecare cu câte o coasă în mână, aplecați în față ca într-un dans tribal, care smulg sau, dacă nu se lasă smulsă, seceră cu tăișul lamei, plantă după plantă, rând după rând, dinspre rândurile de la margine spre cele din interior, până când păduricea de bețe spălate de vremea ploioasă și pătate cu maroniu și cenușiu dispare, transformându-se într-un banal ogor, înțesat din loc în loc cu snopi. O scenă care la fel de bine s-ar fi putut petrece acum câteva secole fără să vedem vreo diferență, dacă n-am vedea, rezemate de un vagonet cu iz comunist, bicicletele zilierilor plătiți de Stațiunea de Cercetări cu 50 de lei pe zi și-o porție caldă de de-ale gurii. Valeriu Tabără frământă între degete o tulpină până când se crapă în așchii, pe care le desprinde cu răbdare, până rămân doar niște ațe. Sunt fibrele de cânepă, echivalentul armăturii de fier la o clădire din beton. Fără fibrele care îi dau tărie să nu se rupă, cânepa n-ar putea să se înalțe atât de zvelt spre cer. Specialistul ne mai arată ceva: “Uitați, floarea o frec în mână și nu rămâne nimic pe piele. E semn că această cânepă pe care o vedeți nu conține deloc, sau aproape deloc THC (n.r. acronimul de la tetra hydro cannabiol, substanță analgezică din cannabis, ce are efecte halucinogene și dă dependență), deci nu e periculoasă. Dacă ar fi avut drog în ea, mi-ar fi rămas ceva lipicios în palmă”.
Cânepa sub comunism
În mod obișnuit, de-a lungul secolelor, România și-a produs cânepă numai pentru consumul său, exceptând perioada comunistă. Asta deoarece în Europa multe țări aveau suprafețe mari și mai ales state din jurul nostru, conform fostului ministru al agriculturii: “Fostul CSI a fost cel mai mare cultivator de cânepă din lume . Nu numai după ‘45. În general zona asta de Europă a fost o mare cultivatoare de cânepă, sigur, cu anumite zone în care cânepa s-a folosit și ca și drog. Turcia și chiar Polonia producea niște sortimente de cânepă nordică, care are conținut mai mare de THC, dar în restul Europei nu sunt date pentru cultivarea cânepei pentru hașiș. Trebuie știut că în lume au fost politici speciale pentru cânepă, inclusiv în SUA, încă de la fondarea SUA. Inclusiv George Washington are în jurnalele lui referiri la suprafețele cultivate cu cânepă și la atenția pe care o dădea cânepei. Thomas Jeferson la fel. Ea era folosită pentru obținerea de fibre, în special cu destinația «armata». Vă dați seama, ce consumator important era o armată, cu atâtea harnașamente de cai și în plus, la statele care dețineau flote, mai erau pânzele de corăbii care se făceau tot din cânepă. Inclusiv în al doilea război mondial SUA au avut un act dat pentru ce însemna cultura cânepii pentru obținerea anumitor produse, în nici un caz de medicină, ci cele legate de frânghii, de odgoane, de țesături șamd. Marea Britanie a avut o politică specială pentru fibră și țesături din cânepă în perioada Imperiului. Germania sub Hitler, de asemenea a a avut un act dat în favoarea creșterii cultivării de cânepă prin anii ‘35-‘36”.
La noi culturile de cânepă ocupau prin anii 1936-1938 o suprafață de 50.000 de hectare. Suprafețe extinse s-au cultivat și vreme de câțiva ani după război, după care a urmat o cădere bruscă prin anii 60-70, din cauza competiției cu fibrele sintetice, care erau la modă. Își amintește Valeriu Tabără: “Vezi Doamne s-au inventat fibrele sintetice și am scăpat de cultura cânepei, după care în anii ‘70 s-a reluat, după reuniunea din 1972 de la Mangalia. Atunci așa era obișnuința. Partidul făcea o reuniune, Comitetul Central, plus Guvernul cu miniștrii și acolo s-a făcut un program de reabilitare a plantelor textile, în care intrau cânepa, inul și bumbacul, pentru că România a fost și o mare cultivatoare de in, a fost cultivatoare de bumbac, cu 20.000 de hectare. După momentul Mangalia a început reabilitarea cânepii ca plantă de cultură, pentru ca în 1989, să se ajungă undeva la 42.43.000 de hecare de cânepă de fibră și alte vreo 10.000-11.000 de hectare cu cânepă pentru sămânță. În special cânepa a fost pe partea de vest, în câmpia de vest se cultivau aproape 10.000 de hectare, restul erau în Botoșani și în Transilvania”. În marea ei parte, fibra s-a exportat către Rusia, care era principalul partener de comerț cu cânepă, iar produsele secundare mergeau inclusiv spre occident.
România a avut în jur de 35 de topitorii de cânepă, dintre care le menționăm pe cele din Carei, Blaj, Luduș, Mangalia, Fălticeni, Pașcani, Biled, Jimbolia și Roșiorii de Vede. Aceeași soartă au avut-o și cele peste 10 filaturi de cânepă. Una dintre cele mai importante filaturi, cea de la Pașcani, a supraviețuit și după moartea culturilor de cânepă în România, fiind condamnată să importe fibră de cânepă din Ucraina și China pentru a avea materie primă de lucru. La această dată estimările sunt sumbre: “Topitorii dacă mai sunt funcționale sau ar putea fi puse în funcțiune vreo trei, iar filaturi una sau două”.
Numai în județul Timiș au fost peste 9000 de hectare cultivate cu cânepă. În Timiș a fost construită și cea mai mare fabrică de prelucrare a cânepii, la Sânnicolau Mare: “Cum mergeți spre Cenad pe dreapta a fost topitoria de cânepă. În 1997 au vândut fabrica. Nenorocirea este că odată cu privatizarea și lichidarea fabricii și odată au dispărut inclusiv STAS-urile unor produse de mare importanță și de calitate. De pildă din din puzderia rămasă din tulpinile de cânepă, după ce-i strângeai fibra, se obțineau șapte calități de plăci aglomerate gen PAL, din care primele patru calități erau exportate în Anglia. Se foloseau la mobilă, la construcții. Din resturile respective, după o anumit rețetă, la Sânnicolau se făceau aceste plăci aglomerate care plecau în Marea Britanie. Din aceeași mare neglijență, la fabrica din Sânnicolau Mare s-au prăpădit și utilaje de mare importanță de prelucrare, pentru că acolo, dincolo de ce însemna extragerea fibrei, erau și țesătorii de cânepă, de la cele mai fine și până la cele mai grosiere și marea majoritate erau pentru export”.
Ex-ministrul recunoaște însă că tehnologiile acelor ani sufereau de deficiențe și n-ar fi reușit să se încadreze în standardele de mediu din prezent, fără investiții importante: “La cânepă problema mare și cea mai grea este de la recoltare și până la obținerea fibrei, adică faza numită topit. Ea chiar dacă este o plantă ecologică de mare importanță, topitul înseamnă poluare, pentru că rezultă extrem de mulți fenoli din descompunerea ligninei și pectinei. Sigur și acești fenoli ar putea să fie duși spre o anumită zonă de utilizare de produs: extragere, purificare și utilizarea în industria cosmetică, în industria chimică șamd. La fabrica din Sânnicolau Mare erau bazine de decantare, pe care trebuie să vi le imaginați ca niște piscine sau pescării făcute din beton, în care se băgau tulpinile, se lăsau acolo 10 zile pentru topit, după care se scoteau cu macaraua și se puneau la uscat. În momentul în care apa pleca de-acolo, fiindcă nu cred că aveau stație de epurare, pentru că nu erau pretențiile de-așa natură, dacă le-ai fi dat drumul într-un iaz de pește sau chiar într-un râu și ai fi concentrat apele din topitoria de cânepă pe o porțiune mai mică, peștele ar fi murit. Asta era o constatare făcută încă din Evul Mediu. Acolo unde se topea cânepă, peștele nu trăia, din cauza ligninei și a pectinei și sigur, mai erau și alte substanțe. Oricum, trebuie reținut că la Sânnicolau și restul topitoriilor de cânepă construite de comuniști, omul nu adăuga chimicale în apa industrială. Au fost folosiți doar fermenți de îmbunătățire a fermentației apei, dar nu cu element de poluare, ci erau microorganisme din categoria bacteriilor proteolitice, care grăbeau într-o anumită măsută desprinderea fibrelor de pe lemn”.
De asemenea, dificultățile întâmpinate la recoltare au reprezentat la acea vreme o provocare pentru mecanizarea socialistă: “Fibra nu se taie, e greu de tăiat, asta e una din problemele de recoltare. Noi ne-am dus cu mașini de recoltare care au lagărele neprotejate și fibra se învârtea pe lângă ele și până la urmă le rupea lagărul ăla de fier. Au fost situații pe vremea lui Ceaușescu în care nu se rupea fibra, ci lua foc combina, atâta forță are fibra respectivă